O întreagă ţară a vorbit despre acest Om deosebit. Sute de oameni l-au petrecut pe ultimul drum. A fost cu adevărat un suflet unic. Şi astăzi, când cu durere am aflat de moartea lui prea târziu pentru a putea fi prezent la înmormântare, am simţit că a plecat dintre noi cineva încărcat cu munţi de recunoştinţă, cum nu cred să mai fi plecat de aici nimeni, în ultimele decenii.
S-a spus că marele chirurg a făcut în cei 81 ani de viaţă peste 45.000 operaţii, şi că a salvat de la moarte sau invaliditate mii de copii. Şi eu am fost unul dintre ei !
Fără el, viaţa mea s-ar fi oprit… înainte de acel însângerat decembrie 1989. Nu pot descrie ceea ce am simţit, când azi am aflat că s-a dus, iar eu tocmai mă gândisem la dânsul cu ceva ore înainte, fără să ştiu…
Amintirile mele legate de profesorul Pesamosca nu se pot dezlipi de cele legate de mama. Crizele de durere din miez de noapte pe la 6-7-8 ani… Un şcolar de 9 ani, speriat şi timid, internat în toamna lui 89 la vestitul spital bucureştean Budimex, departe de părinţi, care nu puteau fi mereu prezenţi… Poezia scrisă mamei în clipele de singurătate şi dor… Apoi camera de la reanimare, suferinţele văzute la tot pasul în spital… Externarea în ajunul izbucnirii revoltei din 21 decembrie… Controalele dureroase ce-au urmat… În sfârşit verdictul minunat al deplinei însănătoşiri…
Amintirile şi mai ales emoţiile, uneori se lasă greu trasnmise; nu pot scrie mai mult, aşa că am să mă rezum la a cita, din presa acestor zile, cuvintele profesorului:
“Eu nu mai am ce sa astept. M-am pregatit demult pentru Judecata de Apoi. Am iubit mult copiii, toata viata m-a urmarit zambetul lor de dinaintea unei operatii. Zambeau intr-un fel pe care mi-e greu sa-l descriu. Cam toti aveau aceeasi reactie. Zambeau cu lacrimi in ochi. Spaima, durere, resemnare, speranta. Si mila, cu zambetul ala imi cereau toata mila din lume. Cum sa nu te tulbure imaginea asta? Si totusi, n-aveam voie sa gresesc, eram obligat sa ignor orice emotie.”

Celor ce vor să afle mai multe despre acest Om, le recomand să citească/vizioneze şi:

“Tata Pesi – îngerul copiilor” (Formula As)

“Doctorul fără de arginţi” (Ziarul Timpul)

“Chirurgul care a renunţat la lume” (Lumea Credinţei)

O furcă necioplită...

Câteva gânduri scurte la rece, după două nopţi petrecute în autocar şi umilinţe vamale, pentru a ajunge să simţim căldura sufletească a unor români înstrăinaţi:

Am trăit la acest sfârşit de săptămână mai bine de 24 ore în groapa neagră a istoriei. Am vrut să fac o deplasare în spaţiu, dar pe nesimţite am fost furat de o gaură neagră în timp. Vreţi şi voi să simţiţi cum este ? Nimic mai simplu: nu vă trebuie decât un paşaport valabil, pe care să scrie “cetăţean român”. Adică lepră. Asta pentru un sistem statal vecin, care se doreşte european şi civilizat.
Da, este vorba despre tânărul stat aflat azi între România şi Rusia, care nu se mai maturizează deloc. Într-o epocă a circulaţiei informaţiei, a libertăţii de exprimare, a tehnologiilor şi a globalizării, putem totuşi merge la graniţa UE, la nici doi paşi de Bucureşti, să aflăm pe pielea noastră, pe viu, cum erau trataţi părinţii şi bunicii noştri pe vremea cortinei de fier. Nu vă faceţi probleme: de murit nu moare nimeni. Dar putem afla ce e umilinţa, ce înseamnă cu adevărat ideile impuse cu pumnul, sau cum arată pe dinăuntru primitivismul. După ce am trăit ieri (şi nu e nimic, pe lângă ce au păţit alţii sau ce pătimesc în cotidian cetăţenii simpli şi cu bun simţ ai acelui stat), vă pot spune cu mâna pe inimă că grobianismul poartă un trident şi se îmbracă mereu în bleu şi galben.
Celor ce merg în concedii vara prin Occident, sau chiar la vecinii bulgari sau unguri, le va fi greu să creadă că în zilele noastre se poate sta într-o vamă 5 ore fără să ai pe nimeni în faţă.
Eşti român, cetăţean al UE şi vrei să circuli liber, aşa cum îţi dau dreptul legile ? Ei bine, aceste utopii nu se aplică şi la domnii cu ochi albaştri de la răsărit. Iar când e vorba să fii alături de etnicii români supuşi azi Ucrainei, la una din puţinele lor bucurii, poţi deveni dintr-odată extrem de periculos.
A merge să asişti la sfinţirea unei biserici poate fi, în anumite contexte, o crimă şi un atentat la securitatea naţională. Iar când asta se combină cu pretexte de doi lei, cu abuzuri şi şicane ce nu încetează decât la intervenţii diplomatice la nivel consular, mai că-ţi vine să zici “eu nu mai pun piciorul niciodată într-o astfel de ţară”. Ei bine NU, tavarişci, politica intimidării nu prea mai ţine în mileniul III.

A vizita Basarabia istorică (greşit numită de cele mai multe ori “Bugeac”), un ţinut de stepă, uscat, plin de praf vara şi bătut de soare, colţ uitat de lume ce se zbate în sărăcie, nu prezintă pentru mulţi mare interes. Şi poate că aşa ar şi rămâne, dacă aceste creiere limitate, cu gândire comunistoidă, care formează aparatul de stat ucrainean, nu s-ar purta cu oamenii în acest mod, generând şi întreţinând fascinaţia “fructului oprit” într-o lume a libertăţilor.

Să-ţi fie teamă de nişte copii idealişti, de câţiva preoţi, ziarişti şi oameni de cultură, şi să pui în mişcare un întreg aparat poliţienesc pentru a împiedica reunirea lor din cele patru zări la sfinţirea unei bisericuţe de sat, denotă o mentalitate depăşită, care a adus în secolul XX multă ură şi neîncredere între oameni, pe tot cuprinsul Europei.

Şi totuşi, chiar şi o gaură neagră ca Ucraina ascunde raze de soare: aici, zâmbetele pentru care merită să mergi oricând în Basarabia istorică

]]> http://madalinfocsa.wordpress.com/2011/07/17/ucraina-o-gaura-neagra-a-lumii-de-azi/feed/ 7 madalinfocsa Trident DSC_9911 http://madalinfocsa.wordpress.com/2011/06/24/modelul-nou-de-tricou-cu-ms-regele-mihai/ http://madalinfocsa.wordpress.com/2011/06/24/modelul-nou-de-tricou-cu-ms-regele-mihai/#comments Fri, 24 Jun 2011 12:40:42 +0000 madalinfocsa http://madalinfocsa.wordpress.com/?p=747 ]]> Impact mai mare, mesaj care ajunge mai rapid la trecători !

Creat acum, la 70 ani de la marile încleştări de la Prut, în care au murit eroi pentru Basarabia, pentru Ţară şi pentru Rege. Versiunea tiff a imaginilor, pentru imprimare, o trimit oricui mă contactează: madalin.focsa@gmail.com

Model imprimeu faţă-spate

Este vorba despre un mare bogătaş. Ba mai mult, e vorba despre un politician. Despre un aromân. Un machidon care a făcut şcoli şi biserici. Un personaj care a fost pentru mulţi lumina ochilor…  Nu, nu vă speriaţi, nu e vorba despre cineva în viaţă, şi orice asemănare cu personaje din prezent este condamnabilă! Deci, nu e vorba despre un om lipsit de maniere. Dimpotrivă, e vorba despre un adevărat gentleman, unul dintre frumoşii nobili din …La Belle Epoque.

Nu veţi găsi mai nimic despre el pe internet. Nici eu poate nu aflam de existenţa lui, dacă nu îmi pica în mână un vechi caiet, îngălbenit de patina timpului, care i-a aparţinut străbunicului meu. Sunt defapt două caiete. Au peste 100 ani vechime. Scrisul străbunicului meu, copil de ţărani amărâţi din Călugărenii podgoriei Dealul Mare, încă poate fi citit cu uşurinţă. Filele caietelor sunt subţiri, fine, aşa cum se făceau odinioară, înainte ca tăvălugul necioplirii sovietice să treacă şi peste nivelul calităţii oricărui produs de la noi. Iar caligrafia străbunicului, pe atunci elev de şcoală, este ordonată, şi dacă nu frumoasă, cel puţin cu un aer nobil. Sau aşa se vede prin timp…

Străbunicul meu, Constantin Anghelache (1895-1959), într-o fotografie din perioada interbelică

În ambele caiete este scris, de mână, cu cerneală neagră, albastră şi roşie, acelaşi text. Când a scris în primul caiet, străbunicul se afla în primul an de şcoală profesională, la vârsta de 14 ani. La vremea scrierii în cel de-al doilea caiet, avea 18 ani şi era proaspăt absolvent al Şcolii de meserii “Vasile Paapa” din Valea Boului, jud. Prahova. Şcoala fusese botezată cu numele întemeietorului, şi se vede treaba că fiecare boboc, dar şi fiecare absolvent, transcriau acest text într-un caiet curat, ca pe o Evanghelie sacră a şcolii pe care o începeau şi o terminau. Dar ce conţineau textele ? Două lucruri pe cât de sumbre, pe atât de emoţionante: un discurs omagial rostit la înmormântarea fondatorului şcolii, Vasile Gh. Paapa, precum şi… testamentul acestuia.

Dacă v-am stârnit curiozitatea, să vedem cine a fost acest Vasile Gh. Paapa ? Născut în Bucureşti la 1819 dintr-un “machidon” venit din Epir şi o româncă, el a fost un norocos al vieţii, în sensul că a apărut pe lume într-o familie înstărită (cum erau mai toţi marii negustori armâni care se bejeniseră prin Europa după ce otomanii le distruseseră faimoasa capitală Moscopole). A primit bineînţeles o educaţie aleasă, copilăria şi tinereţea sa fiind suprapuse peste epoca renaşterii naţionale: Revolta lui Tudor, domniile pământene, Regulamentul Organic, Revoluţiile de la 1848, chestiunea Principatelor, etc. Tatăl său a făcut treptat o uriaşă avere – probabil din negustorie, astfel că familia sa ajunsese să deţină mai multe moşii în Teleorman, Giurgiu şi Prahova, precum şi case în Bucureşti. Imobilul Vasile Paapa de pe Calea Victoriei, ridicat după 1875 pe locul vechiului han al Castrişoaiei, se păstrează şi azi – e o clădire ce nu iese în evidenţă, cu un etaj, aflată pe colţ cu str.Doamnei, lipită de marele palat al Băncii Marmorosch-Blank, vizavi de Palatul Nifon.

Trimis la studii de inginerie în Franţa, Vasile s-a întors plin de elanul post-paşoptist al generaţiei sale, ocupând imediat posturi înalte în aparatul de stat, atât înainte cât şi după Unirea principatelor. A muncit în mai multe ministere (al lucrărilor publice, al cultelor, al instrucţiunii), ba chiar a ajuns primar al Capitalei pe vremea lui Cuza. Între timp însă, soarta a fost crudă cu el: şi-a pierdut, pe rând, întreaga familie: fraţi, surori, mamă, tată. Aşa se face că, în preajma morţii, fără alte rude, neînsurat şi fără copii, el ajunsese un caz rar de om complet singur.

Averea lui a tot crescut, în schimb… Era deci un om de vază, liber şi cu foarte mulţi bani. Însă ceea ce a decis să facă el cu viaţa şi averea lui, ar trebui să dea de gândit azi multora. A fondat şi întreţinut şcoli primare în toate satele de pe moşiile sale, gimnazii în Ploieşti şi Giurgiu, a făcut donaţii mari altor şcoli şi azile, fiind devotat trup şi suflet ideii de educaţie şi ridicare a maselor de ţărani la un nivel de trai mai bun. A ajutat elevi şi studenţi, văduve şi orfani, împărţindu-şi averea în stânga şi-n dreapta, dar nu oricum, ci mereu cu multă chibzuinţă, ştiind bine în ce anume investea.

Ca să înţelegem puţin cum se raportau contemporanii la faptele sale, şi ce însemna pe vremuri un boier cu adevărată nobleţe, care se purta cu supuşii săi ca şi un părinte, am să citez mai jos câteva fragmente din cuvântarea ţinută la înmormântarea sa de un prieten apropiat – rândurile fiind transcrise cu pioşenie de străbunicul meu, în caietul său:

[...] La moşia sa de la Valea Boului a înfiinţat în anul 1873 o şcoală model, înzestrată în modul cel mai complect, şi în care întreţine cu cheltuiala sa un număr de copii de săteni, afară de toţi aceia care puteau să vie şi să se folosească de cursurile predate cu cea mai mare regulă şi îngrijire. Cu clădirea, cu înzestrarea şi întreţinerea acestei şcoli, Vasile Paapa a cheltuit în timp de 10 ani mai mult de 100.000 lei. Nu numai judeţul Prahova, dar toate judeţele vecine trimiteau tineri la acest azil al învăţământului. Astfel, în timp de 10 ani, 2600 tineri datoresc lui Vasile Paapa binefacerile unui învăţământ serios, şi cei mai buni învăţători şi preoţi din acele judeţe sunt ieşiţi din şcoala fondată de dânsul. Cu clădirea şi înzestrarea bisericei, iarăş a cheltuit în anul 1870, 150.000 lei, şi ţinea serviciul cultului cu cheltuiala sa. El n’a voit ca aceste binefaceri să înceteze odată cu viaţa lui, ci moşia Valea Boului a dăruit’o întreagă bisericei şi şcoalei din acel sat, legând sătenilor în mijlocul cărora a trăit, învăţătura şi morala, lumina şi religia care sunt menite a face din ei cetăţeni luminaţi şi creştini buni. Pe lângă aceste fundaţiuni el a înfiinţat şcoli şi la celelalte moşii din Vlaşca şi Teleorman.

În “Şcoala pentru Învăţătura Poporului Român” – secţiunea centrală, a întreţinut 5 şcolari orfani spre a se forma învăţători. În “Şcoala Poporului” – secţiunea din Prahova, a întreţinut asemenea 5 copii spre a se face învăţători. În Seminarul Central a întreţinut asemenea 5 şcolari spre a se face preoţi de sate. Îmbrăcăminte şi cărţi la toţi copiii orfani, lemne, cărţi la împărţirea premiilor, burse pentru orfani, lumânări pentru biserici, haine preoţeşti, lefuri la învăţători şi cântăreţi – s’au dat cu cea mai mare plăcere de Vasile Paapa.

Nenumărate erau binefacerile pe care le răspândea împrejurul său. Vitele de la plug, la toţi ocuitorii din Valea Boului, precum şi din satele vecine, ereau cumpărate de Vasile Paapa. Ori de câte ori veneau la Vasile Paapa, văduvele sărace primeau de la dânsul hrană pentru un an de zile. Birurile şi alte dări, la locuitorii din sat, le plătea tot el. Botezuri, cununii, înmormântări la oameni fără de mijloace, se făceau tot de dânsul. Câte 10-15 fete sătence se înzestrau de Vasile Paapa. Pătimaşii de boale cronice se duceau de dânsul la Bucureşti, unde-i aşezau prin spitale. Toţi câţi sufereau de friguri găseau pe vindecătorul lor Vasile Paapa, care le dădea medicamente gratuite. Pentru câţi nenorociţi aruncaţi în închisoare nu s’a rugat el ca să li se uşureze pedeapsa !

Cine ar putea să le spuie pe toate în aceste momente dureroase ? Pe câţi alţi prigoniţi nu i’a apărat ? Mulţime peste mulţime de binefaceri… Să mărturisească mai cu seamă toţi aceia pe care boala şi sărăcia îi aduceau la uşa lui şi care niciodată nu se întorceau cu mâna goală şi cu inima îngheţată. Să mărturisească acea populaţie rurală pe care a iubit’o şi a uşurat’o în fapte bune şi adevăr. Vasile Paapa făcea bine fără sgomot, şi până la moarte aceste necurmate binefaceri n’au fost cunoscute decât de câţiva prieteni ai săi. [...]

Mort departe de ţară, la Nisa, în 1884, Vasile Gh. Paapa şi-a făcut cu mare luciditate testamentul, în care prevedea importante sume de bani depuse în bănci, pentru ca din dobânzile lor să se întreţină permanent diverse activităţi caritabile. Veniturile moşiei principale, de la Valea Boului (zona Urlaţi) le destina pentru întreţinerea şcolii primare şi bisericii din sat, ambele făcute de el.  Suma obţinută din vânzarea unei vii o dona “şcolei de meserii din Ploieşti pentru desvoltarea ei şi încurajarea elevilor care se vor distinge“.

În sfârşit, averea mobilă, care era estimată la aproape 900.000 franci (sau lei, cursul leu-franc fiind pe atunci, se pare, 1:1), o împarte cu scrupulozitate în testament. Acesta s-a păstrat peste ani, şi sunt sigur că nu numai mâna străbunicului meu l-a transmis posterităţii. Dar eu scriu aici, numai din ce am citit cu ochii mei, în acele caiete scrise de el, la mai bine de un sfert de veac de la moartea lui Paapa. Astfel, cu 80.000 franci, el a lăsat prin testament să se construiască la Valea Boului o şcoală de meserii cu internat, care avea să ajungă celebră în tot judeţul şi nu numai. Anume la această şcoală a învăţat şi străbunicul meu în anii 1909-1914. Păstrez acasă diploma lui de absolvire din 1914, prin care era calificat (cu media 7,4) în meseria de fierar.

Alţi 50.000 franci, Paapa îî lăsa pentru a fi depuşi la bancă în vederea construirii unui observator astronomic. Alte sume le mai destina: trimiterii la studii în străinătate a anumitor tineri aleşi de el (inclusiv a unui bursier prin concurs, pentru a studia ingineria – care fusese şi specializarea sa); dotării unor fete premiante ale Azilului Elena Doamna din Bucureşti, dar şi a cinci fete sărace din Valea Boului; şcolii de meserii din Ploieşti; gimnaziului din Giurgiu; şcolii Sf.Ecaterina din Bucureşti; unor fete orfane din Urlaţi; construcţiei unei şcoli primare la Valea Călugărească. Ş.a.m.d. Deasemenea, el păstrează anumite sume de bani şi pentru oamenii cu care a lucrat, pe care ştie să-i răsplătească generos: preoţii şi învăţătorii din comună şi împrejurimi, servitorii de la conac, lucrătorii de la vie, arendaşii, bucătăreasa, îngrijitorul.  Nu uită nici de văduvele, orfanii şi săracii care ar veni la înmormântarea sa, şi dispune să li se împartă pe loc suma de 5.000 franci; până şi cheltuiala cu trimiterea acestor bani la toţi destinatarii, este prevăzută în testament !

Dar cea mai mare parte din avere (400.000 franci) Vasile Paapa a alocat-o, prevăzător, depunerii la bancă, pentru ca din dobânda ei anuală să se întreţină complet câte 20 elevi din sate mai depărtate, la internatul scolii de meserii din Valea Boului. Aceasta a devenit în scurtă vreme o şcoală-model, fiind pentru vremea sa foarte modernă. Curios să merg pe urmele străbunicului, am căutat zilele trecute satul Valea Boului şi celebra sa şcoală de meserii. Ce s-a ales azi din moştenirea scumpă lăsată de Vasile Paapa, veţi vedea mai jos.

Am aflat, aşadar, că şcoala nu mai funcţionează de mult (probabil de la naţionalizare), căci, ca orice lucru bun, care ridica ţărănimea către o condiţie mai înstărită, a fost distrusă probabil de comunişti… Nici măcar de numele satului nu s-au putut abţine să se atingă, el fiind schimbat prin decretul aberant din 1964 în …Valea Cricovului (!), deşi Cricovul trece prin multe alte localităţi, iar satul respectiv e aşezat mai mult pe valea pârâului Boului, afluent al Cricovului. Cine ar căuta, deci, azi, Şcoala “Vasile Gh.Paapa” de la Valea Boului ar trebui să aibă multă răbdare…

Ajuns într-un final la moşia Valea Boului, am constatat cu durere că ruina s-a aşternut peste clădirile vechii şcoli de meserii – aşa cum se vede şi în imaginile de mai jos. Totuşi, memoria locului nu a fost ştearsă definitiv, şi recent în centrul satului, lângă vechea şcoală primară făcută tot de el (care se dărăpănează şi ea), a apărut un vechi bust al lui Vasile Paapa. Oare câţi din sătenii şi copiii de azi mai ştiu însă cine a fost el ? Din fericire, sus pe deal, ctitoria lui este în stare bună, iar în curtea îngrijită, la umbra copacilor, am găsit la apus de soare şi mormântul acestui mare şi bun boier al vremilor trecute… Odihnească-se în pace, în pământul pe care l-a slujit şi iubit cu devotament ! Pe oasele lui stă azi, chiar dacă noi nu ştim, firea bună a acestei Ţări, atâta cât a mai rămas…

Vechea şcoală de meserii "V.Paapa" - Valea Boului

Vila internatului - cu acoperişul distrus

Hala principală de lucru, în ruină

Bustul lui Vasile Paapa de lângă şcoala primară

Colac de fântână ce-l evocă pe binefăcătorul satului

Biserica lui V.Paapa din Valea Boului

Mormântul

Pisania bisericii

Cu modestia şi demnitatea ce-l caracterizează, Majestatea Sa a fost prezent în ziua de 10 Mai la statuia ecvestră a regelui Carol I din Piaţa Palatului, unde a depus o coroană de flori. Apoi suita a mers la Muzeul Naţional de Istorie, unde a avut loc lansarea unui superb album omagial dedicat Regelui Mihai. Iată aici câteva imagini din 10 Mai 2011.
În ce mă priveşte, am şi eu un modest cadou pentru toţi cei care simt româneşte şi sunt devotaţi Majestăţii Sale. Este un model de tricou cu mesaj de atitudine, pe care l-am creat special pentru acest an şi l-am purtat pe 10 Mai (fiind chiar văzut şi apreciat de Alteţa Sa Principesa Margareta).

Celor ce vor să îşi imprime acest model de tricou şi să-l poarte în cât mai multe ocazii pe parcursul acestui an, pentru a populariza ideea, le pot oferi fişierele în format TIF, la rezoluţie mare; contact: madalin.focsa@gmail.com, 0722.560566

Mulţi dintre români îşi pot găsi aici vechea denumire autentică a satului natal, care chiar dacă suna uneori nepotrivit, spunea ceva anume despre acel loc.

Un celebru exemplu este schimbarea denumirii unui sat din Banat, din Valea Boului în Păltinişul. Lăsând la o parte faptul că în zonă nici nu creşteau paltini, politrucii marxişti cărora le puţea tot ce suna mai ţărănesc şi mai autentic au şters de pe hartă un nume care vorbea despre continuitatea poporului român acolo timp de două milenii. Cum aşa ? Simplu: pe locul satului “Valea Boului” fusese atestată în antichitate aşezarea romană …”Caput Bubalis” !!!

În spatele acelor vechi denumiri, păstrate de secole, se ascundeau întregi poveşti. Azi, acele localităţi sunt depersonalizate, căci memoria li s-a şters printr-un simplu decret de tip stalinist, aflat şi azi în vigoare !

Avem datoria să ne recuperăm trecutul, cultura şi tradiţiile. Fără ele suntem NIMENI. Denumirea unei localităţi se poate schimba inclusiv printr-o iniţiativă a localnicilor care să ducă la un referendum local, ce este apoi automat avizat de parlament (cel care votează legile de schimbare a numelor de localităţi). Fiecare dintre noi poate face acest pas în satul sau oraşul său. SUCCES !

P.S. Şi credeţi-mă, dacă localitatea mea ar fi avut iniţial cel mai caraghios nume posibil, dar care spunea povestea întemeierii sale, eu m-aş fi luptat să declanşez revenirea la acel nume autentic ! Din fericire, de Câmpina nu s-au legat; oraşul îşi poartă numele de cel puţin 5 veacuri

De ce spun că Revoluţia continuă şi azi ? Pentru că mai avem de îndeplinit acele puncte 3 şi 4 evocate la finalul filmului de mai sus. Şi aş îndrăzni să adaug un al 5-lea, fără de care Revoluţia nu poate fi completă: Anularea tuturor efectelor regimului comunist.

Adică revenirea la noi înşine, anularea a ceea ce ne-a fost impus cu sila de o putere străină (URSS): însăşi fiinţa statului român actual. Stat care a fost abuziv înfiinţat la 30 decembrie 1947, şi care, sub o formă sau alta, a ajuns până la noi.
Dar, pentru a putea obţine şi acest din urmă punct, vor trebui refăcute mentalităţile, va trebui luptat şi lămurit multe creiere spălate şi îndoctrinate de minciunile comuniste propagate în ultimii 65 ani…

Azi, încă avem şansa ca “legătura” Neamului Românesc cu ultimul său stat liber şi just, de dinainte de comunism, să trăiască, să fie printre noi. A avut nemăsurată răbdare, însă – vai ! – nu ne va putea aştepta la nesfârşit… La anul împlineşte 90 ani ! Iar în ziua când îl vom plânge la catafalc fără să fi îndeplinit toate aceste 5 puncte, va fi vai şi amar de soarta noastră, români !

E o intrebare retorica, pe care mi-o pun la tot pasul, de ani de zile, caci mereu apar obstacole care ma fac sa ma gandesc la originea lor blestemata, aflata in framantarile istoriei. Sa raman deocamdata, la cea mai recenta situatie.
Faptele: eu, ca roman, am dorit anul acesta sa pot sarbatori Marea Unire, intr-unul din centrele istorice care au contribuit la realizarea ei, in 1918. Pan-aici nimic dificil. Gandurile si planurile nu le poate cenzura nimeni in Romania anului 2010, slava Domnului.
Anul asta alesesem Chisinaul, din mai multe motive. Si m-am pomenit aseara pe strazile Capitalei, intorcandu-ma infrigurat acasa dupa o zi obositoare, ca imi venea in minte gandul asta:
Daca nu ar fi fost tatuca Stalin, comunismul si razboiul cu toate relele sale, atunci, pe vremea bunicilor, eu astazi nu as fi fost obligat sa ma scol dimineata, sa sun la telefonul Directiei Pasapoarte Prahova, sa dau apoi fuga la gara, sa aflu ca tocmai plecase un tren spre Ploiesti, sa merg apoi in statia de maxi-taxi, sa iau de acolo microbuzul pentru a ajunge cat mai repede la Ploiesti, sa merg cu RATP-ul intreband pasagerii unde trebuie sa cobor pt Trezorerie, sa-mi usurez acolo portofelul de 132 lei, apoi sa dau fuga la CEC, unde sa mai platesc inca 84 lei, si cu chitantele respective sa merg, prin ploaie, pe jos, pana la Politia Judeteana, unde sa-mi depun actele si sa fac poza pentru un amarat de pasaport temporar, care e valabil doar 1 an de zile, si care e singurul act ce-mi poate da dreptul sa trec Prutul. Desi exista in tara asta rauri mult mai mari pe care le treci fara sa scoti mana din buzunar…
Ajuns aseara inapoi in Bucuresti, cu actul fericirii in haina, ma gandeam deci, invariabil, la niste dictatori odiosi care au murit demult, cand poate nici parintii nostri nu erau nascuti, si din cauza carora exista azi starea asta de fapt, care ne pune aiurea pe drumuri. Din pamantul in care zac, ei ne scot inca bani din buzunare, ne dicteaza timpul sau ne calauzesc drumurile si noua, celor care doar am auzit despre ei din carti sau filme. Cum vi se pare ?
Iar cel mai si cel mai grav e gandul ca si copiii sau nepotii nostri vor trai sub urmarile faptelor acelor ticalosi si a celor care i-au slujit…