Comoara de la Argeş

Am fost acum câteva săptămâni la Curtea de Argeş. Voiam demult să merg să văd vechea curte domnească a primilor Basarabi, locul unde s-a născut Ţara Românească. Mai fusesem doar odată în oraş în ultimii ani, şi atunci complexul medieval se afla sub schelele restaurării, aşa că nu am zăbovit.

Aveam mai multe dileme cu privire la primii voievozi şi locurile unde au trăit – nu le-am dezlegat nici după această vizită în totalitate. Se pare că pentru a afla adevărul istoric e nevoie să te scufunzi în biblioteci, căci scrierile istoricilor şi concluziile arheologilor nu prea sunt publicate şi popularizate în România…

Pe scurt, iată cum stau lucrurile: cele mai vechi vestigii arheologice descoperite (fundaţiile unei curţi voievodale, având în mijloc o bisericuţă de zid cu plan bizantino-balcanic) au fost datate pe la mijlocul veacului al XII-lea (curtea), şi în jurul anului 1200 (bisericuţa). Deci prima reşedinţă voievodală de la Argeş a fost contemporană cu:

– Ultima fază a cuceririi Transilvaniei de către Regatul Ungariei

– Începutul colonizării saşilor în sudul şi nord-estul Ardealului

– Saladin, celebrul sultan adversar al cruciaţilor

– Richard Inimă-de-Leu, regele Angliei şi unul din cei mai mari cruciaţi

– Înfiinţarea Ordinului Cavalerilor Teutoni în Palestina, apoi strămutarea lor în Prusia, trecând prin Ţara Bârsei unde au stat 14 ani

– Imperiul Latin de Constantinopol

– Domnia lui Ginghis-Han şi Marea Invazie Mongolă

– Magna Carta englezească

– Cruciadele (a III-a, a IV-a, a V-a, a VI-a şi a VII-a)

– Imperiul Vlaho-Bulgar al Asăneştilor, înfiinţat de fraţii Petru, Asan şi Ioniţă Caloian, şi domnia glorioasă a urmaşului lor Ioan Asan al II-lea

– apariţia artei gotice în Europa (Catedrala Notre-Dame din Paris a fost începută cam în acelaşi timp cu prima curte voievodală de la Argeş)

Dintre toate marile evenimente de mai sus, singurul în legătură directă cu Argeşul a fost invazia mongolă din 1241, care probabil a cauzat stricăciuni mari voievodatului, ce nu cuprindea la acea dată decât cel mult câteva cnezate de vale, în zona Muscelelor. Dealtfel, prima sa atestare documentară e făcută 6 ani mai târziu, în celebra diplomă a Ioaniţilor, unde este pomenit şi voievodul care probabil conducea la Argeş acum 750 ani: Seneslau.

Alături, pe un deluşor, se păstrează încă spectaculoasele şi enigmaticele ruine  ale unei biserici, numită Sân-Nicoară. Ea datează, conform arheologilor, din ultima parte a veacului al XIII-lea, fiind deci mai nouă decât vechea curte a lui Seneslau, dar mai veche decât biserica domnească. Unii cercetători spun că biserica Sân-Nicoară a servit drept biserică de curte voievodală după distrugerea celei de la 1200. Asta ar fi fost cam în vremea legendarului Negru-Vodă, identificat tot mai mult cu personajul istoric Thocomerius / Thoctomer (cca 1290-1310), tatăl lui Basarab Întemeietorul. Perioada ridicării bisericii Sân-Nicoară e totuşi controversată, şi anul trecut s-au făcut noi săpături arheologice, la concluziile cărora nu am reuşit încă să ajung.

Cine nu a auzit de celebra bătălie zisă „de la Posada” din anul 1330 ? Mai puţin se ştie că, în urma războiului cu armata maghiară din acel an, curtea voievodală (unde se afla deja capitala noului stat, unificat de Basarab) a avut de suferit, iar domnul a hotărât mutarea reşedinţei sale la Câmpulung, unde a şi murit în 1352. Cu alte cuvinte, Câmpulungul a fost doar a doua capitală a Ţării Româneşti (şi nu prima cum spun mulţi ignoranţi) – ba mai mult, acţiunea a fost doar temporară – după nici 4 decenii reşedinţa domnească revenind la Argeş, unde între timp se înfiinţase şi Mitropolia ţării. Datorită mutării temporare a capitalei, la Câmpulung în biserica Mânăstirii Negru-Vodă se află mormintele primilor doi domnitori: Basarab (al cărui mormânt nu e identificat cu precizie nici azi, din păcate – călugării de acolo habar nu au şi te trimit, spălându-se pe mâini, la …Curtea de Argeş) şi fiul său Nicolae Alexandru (1352-1364; mormântul său se păstrează până azi, fiind marcat de o piatră tombală – foto jos).

Să revenim însă la ce putem vedea azi la curtea domnească din Argeş. Basarab, primul voievod „autocrator” al Ţării Româneşti, ne-a lăsat o moştenire de patrimoniu ce a rezistat până la noi, de peste 6 veacuri şi jumătate. E vorba de impresionanta biserică domnească „Sf. Nicolae”, monument unic pentru spaţiul românesc, ce face legătura cu marile monumente ale Bizanţului. Începută de către Basarab, ea a fost gândită pentru a deveni sediu al Mitropoliei ţării, modelele ei venind direct din lumea basileilor de la Constantinopol, fapt ce-i dădea o autoritate supremă. Dimensiunile bisericii, impresionante pentru acea vreme şi pentru această zonă aflată în afara Imperiului Bizantin, ca şi pictura ei de inspiraţie paleologă o fac cu atât mai impunătoare cu cât nimic asemănător nu s-a mai ridicat în vremurile ce au urmat. Practic, această biserică este punctul zero al civilizaţiei medievale de la sud de Carpaţi, „exemplarul cel mai valoros din epoca feudală de pe pământul românesc” (N.Iorga).

Cei care intră aici e bine să ştie dintru început ce găsesc, căci în locul acesta stă de veacuri parte din însăşi fiinţa neamului românesc. Biserica, ridicată după un plan tipic constantinopolitan (cruce greacă înscrisă), păstrează sub caldarâm temeliile bisericuţei de dinaintea ei, marcate în paviment.

După descoperirea din anii ’20 a celebrului sgrafit de pe peretele interior nordic, ce vorbea de moartea lui Basarab la Câmpulung, s-a ajuns la concluzia că cel care a terminat construcţia este Nicolae Alexandru, fiul lui Basarab. El este voievodul reprezentat în cunoscutul portret pe care-l vedem deasupra intrării în naos, în icoana Deisis (şi unde patronul său şi al bisericii, sfântul ierarh Nicolae, îl înlocuieşte pe Sf.Ioan Botezătorul în stânga Mântuitorului):

Posibil ca biserica să fi fost terminată în preajma anului când Nicolae Alexandru înfiinţa Mitropolia Ungrovlahiei – 1359, căci pentru a fi sediu de mitropolie fusese concepută. Însă la moartea sa (1364), capitala încă era la Câmpulung, din moment ce acolo a fost îngropat. Prin urmare, mai probabil este că el nu a reuşit să termine lăcaşul (sau oricum n-a mai apucat sfinţirea acestuia). Aceasta va fi făcută după revenirea capitalei la Argeş, în vremea domniei fiului său, Vladislav (Vlaicu). Nişte monede bulgăreşti posterioare anului 1364, găsite la cercetările arheologice, întăresc ideea că biserica nu fusese terminată complet la moartea lui Nicolae Alexandru.

Vladislav (1364-1377) este primul domn înmormântat în interiorul bisericii, mormântul său intact fiind descoperit abia în 1920 de arheologul Virgil Drăghiceanu; din el provine celebra „pafta de la Argeş”, aflată azi în Tezaurul Naţional.

Mormântul lui Vladislav. De la dreapta la stânga: sarcofagul de piatră (sursa: http://turistinromania.wordpress.com); paftaua de pe centura costumului; corpul voievodului (foto de la descoperirea din 1920); desen-reconstituire a costumului (Radu Oltean)

Persistă până azi incertitudini legate de primii voievozi. Nu toţi istoricii au aceleaşi opinii în ce priveşte identificarea portretelor sau a mormintelor din biserică. Eu redau aici doar versiunile cele mai recente şi plauzibile, deşi este posibil ca peste ani ele să se schimbe, în urma altor descoperiri.

Astfel, una din marile enigme este identificarea mormântului voievodului Radu (1377-1383) – fratele lui Vladislav. Se presupune că celebrul gisant (foto sus) descoperit în biserică (dar care nu mai acoperea vreun mormânt) i-ar aparţine acestuia, deşi astfel de reprezentări sunt tipice Occidentului, şi e posibil ca pe el să fie incizate chiar litere latine. Din păcate, această piatră (pe care o putem admira în Lapidariul de la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti) e destul de deteriorată pentru a mai păstra alte indicii.

Din câte ştiu, Radu I a fost primul voievod care a avut soţie ortodoxă, până la el soţiile de domni fiind catolice (şi deci nu puteau fi reprezentate în frescele din lăcaşele sfinte ortodoxe). Acesta probabil e şi unul din motivele care susţin atribuirea portretului votiv aflat pe peretele de vest al naosului, lui Radu şi doamnei sale Ana (fresca din vremea lor a fost retuşată succesiv; în mâini cei doi poartă macheta bisericii, care apare cu două turnuri înalte pe pronaos – care cel mai probabil nu au existat niciodată):

Ar fi, deci, cel puţin curios ca tocmai primul voievod cu soţie ortodoxă să fi avut o piatră de mormânt de inspiraţie occidentală, după ce chiar fratele şi tatăl său (ambii cu soţii catolice) fuseseră îngropaţi sub pietre de mormânt cu decoraţii specifice lumii ortodoxe. „Gisantul de la Argeş” rămâne deci în continuare o enigmă…

Despre portretele de mai sus: există şi aici o controversă. Alături (e drept, într-o poziţie neobişnuită) s-a mai păstrat o inscripţie care spune „voivod al Vidinului” – ori, numai Vladislav stăpânise Vidinul, în 1369, deci dacă inscripţia se referă la el, înseamnă că portretele sunt ale lui Vladislav şi doamnei sale, Kerana (despre care nu se ştiu, totuşi, prea multe, deci ideea că ar fi fost catolică e doar o supoziţie dată mai mult de rezonanţa numelui, mă gândesc eu).

Ultimul domn care se pare c-a fost îngropat în biserica domnească de la Argeş ar fi Dan, fiul lui Radu, care a avut o domnie scurtă (1383-1386) – mormântul său însă nu a fost identificat (deşi e posibil să fie unul dintre cele care n-au mai păstrat nici un indiciu). Studiile antropologice au arătat că morţii îngropaţi aici au trăit foarte puţin, deci s-a tras concluzia că o boală nemiloasă va fi secerat familia Basarabilor, din care cauză, începând cu Mircea cel Bătrân, fratele vitreg al lui Dan, mormintele domneşti s-au săpat în alte lăcaşe (Mircea a fost îngropat la Cozia în 1418).

Revenind la biserică, ea păstrează până azi trei straturi de frescă, dintre care cea mai valoroasă este cea din secolul al XIV-lea, făcută în a doua jumătate a veacului, începând poate chiar din domnia lui Nicolae Alexandru, dar cu siguranţă în timpul fiului său Vladislav (şi al lui Radu – dacă tabloul votiv pe el îl reprezintă). Este o pictură deosebită, de o mare fineţe şi expresivitate artistică, o adevărată încântare pentru ochi, care poate sta alături de celebrele fresce ale Bizanţului.

(sursa foto: www.panoramio.com)

Cu atât mai mare este indignarea cu cât în ultimele decade, această valoroasă pictură, unicat în spaţiul românesc, a fost lăsată să se deterioreze, restaurările lungindu-se prea mult, ba chiar fiind făcute în mod discutabil. Schelele care de zeci de ani umpleau biserica, au contribuit şi ele la deteriorare. Azi când ele nu mai sunt, constatăm că doar o mică suprafaţă din picturi a fost restaurată… Este şi motivul pentru care eu nu am fotografiat interiorul, de data aceasta. Sper să apuc vremuri în care el va fi pus în valoare cum trebuie, ca să poată fi arătat întregii lumi…

Foto sus: Mozaic din biserica Chora (Constantinopol), contemporană cu Biserica Domnească din Argeş. Renaşterea Paleologă a influenţat şi picturile de la Argeş, deşi acestea nu sunt o simplă copie provincială, ci au o anumită maturitate artistică, cu trăsături originale

Chiar restaurarea interbelică (coordonată de marele Iorga) fusese făcută în unele privinţe mai cu cap, deşi mijloacele tehnice erau mult mai reduse atunci. Închipuiţi-vă că pavimentul interbelic, ce lăsa spaţiu de respiraţie zidurilor, a fost înlocuit în anii ’70 cu unul ce merge până în zid, favorizând umezeala şi igrasia – lucru foarte grav pentru conservarea frescelor. Un astfel de monument de patrimoniu, care ar merita să intre pe lista UNESCO (fiind mult mai valoros decât unele monumente existente deja în listă, precum Hurezi), este uitat şi neglijat, deşi el constituie actul de naştere al statului dintre Carpaţi şi Dunăre.

Adormirea Maicii Domnului – frescă amplă, restaurată. A se observa similitudinile cu scena Adormirii din mozaicul de la Chora (sursa foto: http://turistinromania.wordpress.com)

În ultimii ani în biserică s-au reluat slujbele (foarte rare însă). Dar ce folos, dacă restaurarea nu a fost dusă până la capăt cum trebuie, dacă nu ştim să punem în valoare minunile de acolo, pentru a le păstra urmaşilor şi lumii întregi. Biserica primilor Basarabi a rezistat sute de ani tuturor vremurilor, şi nu ar trebui să ne pară prea scump nici un efort pentru a o respecta aşa cum merită. Ea este, cum spunea marele istoric al arhitecturii Grigore Ionescu, „prima treaptă oficială a lungului urcuş către civilizaţia naţională„. Ce fel de „civilizaţie” a ajuns azi să-şi bată joc de ea, putem vedea cu ochii liberi…

…Şi totuşi, încă mai este timp pentru salvarea ei ! Mergeţi şi vizitaţi-o ! Trageţi pe unde puteţi un semnal de alarmă ! Promovaţi-o peste tot ! Haideţi să începem s-o merităm ! Să nu se mai întoarcă în morminte Basarabii, să poată fi mândri de noi !

P.S. Vezi erată din 2015 în comentarii, mai jos !

Publicitate