ŞABA – colonia elveţiană de la Limanul Nistrului
Una din cele mai insolite comunităţi care au existat în Basarabia este cea din satul Şaba, aflat imediat la sud de oraşul Cetatea Albă, pe malul apusean al Limanului Nistrului.
Ceea ce a făcut unică Şaba a fost colonizarea aici, începând cu 1822, a unor familii de viticultori de tradiţie, veniţi nici mai mult nici mai puţin …de pe malurile nordice ale lacului Geneva, din cantonul elveţian Vaude (zona Lausanne) – în imaginea de sus, localitatea Vevey, de unde se pare că au pornit cei mai mulţi colonişti.
Ştiam mai demult de celebra colonie de elveţieni francofoni de la Şaba. Ceea ce nu ştiam era că cele mai vechi date despre localitate arată că ea exista deja (atestare: 1788 – cu numele Aşa-Abag = „Viile de Jos”, în traducere din limba tătarilor Nogai, care avuseseră aici o tabără). După 1812, Rusia ţaristă a decis aducerea aici a unor viticultori renumiţi, pentru a valorifica solul şi poziţia excelentă a terenului.
La Şaba, la câţiva ani după anexarea Basarabiei, s-a construit o biserică, cu hramul Sf.Nicolae, care se păstrează până azi. Din fericire s-au păstrat în arhive şi numele ctitorilor: starostele Maftei Ursatu, Gavril Ciobanu, Cojocaru, Griţca, Grigoraş Lupu şi Vasile Murzac. După cum sună numele lor, erau probabil nişte ofiţeri ruşi care au găsit aici pământ pustiu, au făcut o biserică ortodoxă, şi apoi – la un an de la sfinţirea ei – au predat-o bucuroşi noilor „beneficiari”, coloniştii elveţieni de confesiune calvină sau catolică :))
Biserica „Sf.Nicolae” din Şaba (1818-1821)
Lăsând gluma şi ironia la o parte, dacă mergem azi la Şaba, nu mai găsim probabil nici picior de ţăran moldovean sau colonist elveţian… Istoria a fost nemiloasă şi cu acest colţişor de Europă aruncat la gura Nistrului. Rămân ca mărturie pentru trecutul locului biserica (deşi bineînţeles cu arhitectură rusificată), şi viile care se mai păstrează, ce amintesc de ocupaţia ridicată la rang de artă de câteva familii de elveţieni, acum aproape 200 ani…
Fiind protejaţi de autorităţile ţariste, dar mai ales pentru că erau harnici şi îşi cunoşteau foarte bine meseria, elveţienii din Şaba au avut o viaţă înfloritoare în a doua jumătate a veacului al XIX-lea. Asta până pe la 1871, când privilegiile le-au fost anulate, după câţiva ani venind şi filoxera.
Nu se ştie ce s-a întâmplat cu vechii localnici români; probabil au fost fie alungaţi, fie s-au refugiat în zone mai puţin vizate de febra colonizărilor ţariste, mai ales că nici în oraşul din apropiere ei nu mai erau majoritari. Cert e că la 1907 în Şaba trăiau încă 370 elveţieni de limbă franceză şi 190 germani; cu toţii cunoşteau rusa – procesul de asimilare fiind în curs.
A devenit celebru vinul alb de Şaba, făcut din viile îngrijite cu migală franţuzo-nemţească, şi chiar dacă la sfârşitul sec.19 filoxera le-a distrus, ele au fost refăcute. În perioada interbelică, Şaba era sinonim cu pitorescul, fiind mult căutată de turiştii români ce veneau la mare pe litoralul Basarabiei. Era, pe undeva, ca un fel de Murfatlar al Basarabiei. Dar vremurile s-au schimbat, după Primul Război URSS a închis graniţele şi pieţele de desfacere ale vinului de Şaba au căzut, viaţa devenind tot mai grea; mulţi colonişti au plecat, fiind înlocuiţi de ţărani ucraineni refugiaţi de peste liman, unde teroarea bolşevică domnea (să ne amintim foametea din 1932-1933).
Gospodărie germană din Şaba, în perioada interbelică
Iată cum descria Nicolae Iorga aşezarea, în lucrarea sa „Trei zile în Basarabia”, publicată în 1926:
La câtiva kilometri mai departe pe malul Marii e satul Saba, de fapt Sabag, ale carui rosturi sunt vrednice de tot interesul. Odata asezare tatarasca, parasita, cu vechile-i vii paraginite al caror trunchi era „gros ca un copac”. Locuitorii musulmani se împrastiara. Era vremea când Alexandru I îsi urmarea idealul de prefacere a Rusiei; noua si vechi, dupa modelul Apusului, pe care politica lui de învingator îl domina. Crescut de acel La Harpe al carui curs de literatura mucezeste de mult în biblioteci fara nici un cetitor, dar care a fost un nobil spirit de „filosof” binefacator, împaratul a vrut sa arate stima pentru acest învatator al sau si chemându-i compatriotii la destelenirea noii provincii în partile ei pustiite prin exodul tatarasc. Un om întreprinzator, nebiruit în urmarirea planurilor sale, îi servi pentru aceasta, elvetianul Tardent. Cu ajutorul bunilor moldoveni expropriati, se întemeie, nu fara multe greutati, colonia de vieri, care, în câtiva ani, ajunse prospera în jurul bisericutii ei calvine. Din casutele cu coperisul de stuf si sindrila de la 1840 înca se facu, pe ambele laturi ale largii si frumoasei strazi, colectia de castele si de puternice gospodarii, care trezeste admiratie pentru munca ordonata a acestor oameni, capabili de a trece cu izbânda prin toate greutatile. Pentru noi e o placere sa auzim pe malul Nistrului sunetele armonioase ale limbii franceze. Uneori ea e vorbita, cu un accent rusesc, si chiar cu oarecare greutate. Caci, dupa Alexandru I, sistemul se schimba. Vecini germani fura impusi, si satului rusesc de alaturi, cu mândra biserica în stil moscovit, i se dadu toata îngrijirea. Limba de administratie deveni cea ruseasca. Caracterul oriental ajungea, cu toate noile imigrari, sa domine pe cel de la început. Astazi, germanismul înainteaza constient si solidar, sprijinindu-se pe o întreaga organizare, în acest sud basarabean, contra insulei franceze. N-avem dreptul de a stavili nici un progres al nationalitatilor cuprinse în statul nostru. Dar e o datorie sa ajutam pe cei cari samana prin grai si spirit mai mult cu noi. Si elvetienii de la Saba merita si concursul statului si al societatii românesti. Cu atât mai mult, cu cât buna lor stare materiala e, de la închiderea granitelor si de la deprecierea monedei, serios amenintata. Vieri, cari n-au unde-si vinde produsele, ei trebuie sustinuti. Si pentru aceasta e necesar sa-i întrebam întai pe dânsii ca sa stim directia în care li putem fi de folos.
Apoi, a venit nemilosul an 1940 şi, sub ameninţarea cizmei bolşevice, puţinii elveţieni şi nemţi care mai rămăseseră în Şaba şi-au luat ce avuţii au putut duce cu ei şi … s-au tot dus. Cei mai mulţi acasă în Alpi, probabil, deşi acest „acasă” nu stăruia în memoria lor decât ca o veche amintire a străbunicilor…
Vechi case ale coloniştilor, sub patina timpului…
Azi, în vechiul târg Şaba locuiesc probabil doar ucraineni (unii dintre ei sunt urmaşii naturalizaţi ai coloniştilor); orăşelul are peste 7000 locuitori. Tradiţia viţei-de-vie s-a perpetuat, totuşi, şi putem găsi aici un combinat de vinificaţie, ba chiar şi un muzeu al vinului, pe lângă obişnuitele edificii publice şi monumente din epoca comunistă. Este un loc de văzut, cu o istorie interesantă şi un popas de degustare… obligatoriu 😉
ŞABA de astăzi. De la stânga la dreapta: Monumentul „Victoriei” Sovietice, combinatul de vinificaţie şi Muzeul Vinului
Sursa fotografiilor din articol: www.panoramio.com, cu excepţia primei, preluată de pe wikipedia franceză.
Mădălin Focşa 
Lasă un răspuns