Există pe lumea asta oameni deosebiţi, care trag de balanţa binelui, intr-atât încât spală poate şi multe din răutăţile lumii. Dumnezeu le ştie cel mai bine osteneala. Şi Dumnezeu îl ştie cu siguranţă şi pe neobositul medic chirurg Alexandru Pesamosca, pe care l-a chemat la El zilele acestea, să-l pună probabil alături de Îngerii cei adevăraţi din Ceruri…
O întreagă ţară a vorbit despre acest Om deosebit. Sute de oameni l-au petrecut pe ultimul drum. A fost cu adevărat un suflet unic. Şi astăzi, când cu durere am aflat de moartea lui prea târziu pentru a putea fi prezent la înmormântare, am simţit că a plecat dintre noi cineva încărcat cu munţi de recunoştinţă, cum nu cred să mai fi plecat de aici nimeni, în ultimele decenii.
S-a spus că marele chirurg a făcut în cei 81 ani de viaţă peste 45.000 operaţii, şi că a salvat de la moarte sau invaliditate mii de copii. Şi eu am fost unul dintre ei !
Fără el, viaţa mea s-ar fi oprit… înainte de acel însângerat decembrie 1989. Nu pot descrie ceea ce am simţit, când azi am aflat că s-a dus, iar eu tocmai mă gândisem la dânsul cu ceva ore înainte, fără să ştiu…
Amintirile mele legate de profesorul Pesamosca nu se pot dezlipi de cele legate de mama. Crizele de durere din miez de noapte pe la 6-7-8 ani… Un şcolar de 9 ani, speriat şi timid, internat în toamna lui 89 la vestitul spital bucureştean Budimex, departe de părinţi, care nu puteau fi mereu prezenţi… Poezia scrisă mamei în clipele de singurătate şi dor… Apoi camera de la reanimare, suferinţele văzute la tot pasul în spital… Externarea în ajunul izbucnirii revoltei din 21 decembrie… Controalele dureroase ce-au urmat… În sfârşit verdictul minunat al deplinei însănătoşiri…
Amintirile şi mai ales emoţiile, uneori se lasă greu trasnmise; nu pot scrie mai mult, aşa că am să mă rezum la a cita, din presa acestor zile, cuvintele profesorului:
„Eu nu mai am ce sa astept. M-am pregatit demult pentru Judecata de Apoi. Am iubit mult copiii, toata viata m-a urmarit zambetul lor de dinaintea unei operatii. Zambeau intr-un fel pe care mi-e greu sa-l descriu. Cam toti aveau aceeasi reactie. Zambeau cu lacrimi in ochi. Spaima, durere, resemnare, speranta. Si mila, cu zambetul ala imi cereau toata mila din lume. Cum sa nu te tulbure imaginea asta? Si totusi, n-aveam voie sa gresesc, eram obligat sa ignor orice emotie.”
Celor ce vor să afle mai multe despre acest Om, le recomand să citească/vizioneze şi:
„Tata Pesi – îngerul copiilor” (Formula As)
„Doctorul fără de arginţi” (Ziarul Timpul)
Mădălin Focşa 
